Policlorura de vinil, mai cunoscuta sub denumirea de PVC (o prescurtare a englezescului „polyvinyl chloride”), este al doilea cel mai folosit tip de plastic, rezistent la foc, la apa, la razele ultraviolete, la substante chimice acide (mai putin la solventi, precum eterul sau cetonele), avand nenumarate aplicatii industriale, in special in domeniul ambalajelor si al amenajarilor locuintei. PVC-ul se obtine industrial din 57% sare si 43% petrol, materii prime care sunt trecute prin mai multe procese chimice, prin reactii de polimerizare in lant (prin care molecule de mici dimensiuni reactioneaza intre ele si formeaza molecule cu mase moleculare mai mari).

Policlorura de vinil a fost descoperita accidental, in secolul al XIX-lea, in imprejurari diferite, independente, prima data de catre fizicianul si chimistul francez Henri Victor Regnault, in 1838, iar in 1872, de catre Eugen Baumann, chimist german. In ambele cazuri, polimerul avea culoarea alba, rezultand din clorura de vinil (descoperita, si aceasta, tot de Regnault), expusa la lumina solara. La inceputul secolului al XX-lea, in 1912, germanul Fritz Klatte reuseste sa sintetizeze clorura de vinil, din acetilena si acid clorhidric, substanta care polimerizeaza usor, in continuare, in policlorura de vinil (PVC). In numai cativa ani s-a gasit si un procedeu, in cadrul companiei „Goodrich” (astazi, incorporata in multinationala „Michelin”), de plastifiere a PVC-ului (adica de marire a plasticitatii), prin adaugare de aditivi. Productia industriala de PVC a fost lansata in 1933, in Statele Unite ale Americii, de catre societatea Union Carbide. In Germania, incepand cu 1935, policlorura de vinil a fost fabricata, initial, pentru a inlocui cauciucul, in izolatiile cablurilor electrice. Dupa al Doilea Razboi Mondial, utilizarile acestui material s-au diversificat, substituind sticla, in ambalaje alimentare sau de alta natura, servind la fabricarea tevilor pentru canalizare, a jgheaburilor, a ramelor pentru ferestre etc. In 1960, a fost produsa, pentru prima data, sticla de apa minerala din plastic (PVC).

La ora actuala, exista, in principal, trei tipuri de policlorura de vinil:PVC-ul rigid, lucios, intrebuintat la fabricarea tuburilor, a plafoanelor, dar si a cardurilor de toate felurile, PVC-ul suplu, folosit pentru confectionarea mansoanelor/manerelor pentru diverse ustensile (clesti, surubelnite etc.), pentru impermeabile, perdele de dus s.c., si PVC-ul plastifiat, util la marcajele publicitare, peliculele foto, discurile de vinil, industria incaltamintei, fabricarea jucariilor.  

Pana in anii 2000, se credea ca PVC-ul este un material nereciclabil, in ultimii ani gasindu-se totusi solutii de revalorificare a policlorurii de vinil, in cantitati considerabile de aproximativ 200 000 de tone pe an, proces care, pe de o parte, protejeaza mediul, si, pe de alta, ar putea determina o oarecare scadere a pretului acestui plastic.